În august, s-au împlinit 110 ani de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi profesori geografi ai Universităţii bucureştene.
A slujit-o cu devotament timp de peste două decenii, ca profesor activ şi încă tot atâtea ca profesor consultant şi conducător de doctorat, contribuind eficient la pregătirea multor generaţii de tineri geografi în activităţile didactice şi pentru înscrierea lor în cercetarea ştiinţifică.
Era originar din nordul Dealurilor Lohan (Podişul Bârladului), comuna Creţeşti (circa 13 km sud-vest de oraşul Huşi), ţinut cunoscut prin mai multe caracteristici definitorii. Mai întâi se impune un relief de culmi (la 250-300 m) individualizate pe o structură monoclinală tipică, ce dezvoltă o fizionomie asimetrică distinctă (versanţi povârniţi cuestici spre NV, cu torenţi şi alunecări, ce sunt continuaţi de „spinări” largi, ce coboară lin spre SE către albia Lohanului şi pe care, în cea mai mare măsură, se păstrează păduri de stejar. În nordul dealurilor se află culoarul larg al Lohanului (vale asimetrică, subsecventă, cu întinse culturi, livezi şi plantaţii de viţă-de-vie) prin care se înscriu căi de comunicaţie vechi, ce asigură, din vechime legături lesnicioase între aşezările din văile Bârladului şi Prutului, dar şi din Basarabia.
În acest cadru geografic, în coasta (cuesta) Lohanului, în bazinul de recepţie al unei văi obsecvente cu scurgere semipermanentă, se află un sat (Creţeştii de Sus), din care a provenit viitorul profesor. Acesta se înscrie în ansamblul reţelei de aşezări moldoveneşti vechi, într-un spaţiu cu istorie bogată în tradiţii şi o înclinare a locuitorilor spre cunoaştere şi spre o apreciere corectă a faptelor. Educaţia s-a bazat pe două coordonate, care s-au diversificat în timp, în familie şi în şcoală (primară, în sat şi liceul în Huşi). Au dominat: cinstea, munca, reţinerea, cumpătarea şi interesul pentru natura spaţiului local.
Liceul l-a urmat sub oblăduirea directă a unor cadre didactice extrem de atente în procesul de instruire completă (avea ca scop formarea tinerilor învăţăcei ca intelectuali, inclusiv alegerea drumului de urmat în viaţă). Un loc distinct în orientarea spre Geografie, după cum declara ulterior profesorul, l-a avut întâlnirea, în penultima clasă de liceu, cu prof. univ. dr. Mihai David, care a fost invitat aici pentru a prezenta o temă de specialitate cu multe exemple din ţara noastră. „A vorbit excepţional de frumos şi documentat, încântând în mod deosebit auditoriul”… „atunci am înţeles că mi s-a deschis drumul spre Geografie… întâlnirea cu acesta a fost adaosul final la tot ceea ce am acumulat despre mediul în care crescusem şi o posibilitate de dezvoltare a gândirii”. Au urmat anii de pregătire universitară la Iaşi (Facultatea de Ştiinţe, secţia Geografie, în principal, şi ştiinţe naturale, secundar), unde, optând pentru specialitatea geografică, n-a neglijat nici audierea lecţiilor din alte domenii (filozofie, filologie, ştiinţele naturii, istorie, fizică etc., care i-au oferit nu numai posibilităţi multiple de informare, ci şi un mijloc eficient de realizare de corelaţii, sinteze, legităţi). A audiat mari personalităţi (precum: Al. Philippide, I. Petrovici, G. Ibrăileanu, P. Bogdan, I. Borcea, P. Bujor etc) care l-au atras nu numai prin modalităţile de abordare şi de rezolvare a subiectelor, dar şi prin oratoria frumoasă şi interesantă.
Dintre numele marcante din domeniul specialităţii, două personalităţi au avut un ecou deosebit în mentalul studentului Mihai Iancu, contribuind esenţial în desăvârşirea sa ca geograf, profesor şi în relaţiile comportamentale. Este vorba mai întâi de marele geolog şi geograf, I. Simionescu, despre care spunea că l-au impresionat calităţile didactice şi ştiinţifice („cursurile erau o încântare, impecabile prin conţinut şi prezentare, într-o expunere liberă cu fraze frumoase, clare, profund argumentate”), gândirea profundă, bazată pe numeroase corelaţii, ţinută universitară (corect îmbrăcat, o respectare minuţioasă a programului didactic, atitudine ireproşabilă faţă de studenţi şi colegi). Cel de-al doilea a fost profesorul M. David cel pe care-l ştia de la Conferinţele ţinute la Vaslui, dar care constituia ctitorul geomorfologiei universitare ieşene. Se impunea prin cutezanţă în gândire şi prin expunere (o logică ireproşabilă în toate demonstraţiile realizate în procesul didactic), rigoare ştiinţifică; totodată, o diversitate de situaţii reflectau generozitatea şi bunătatea magistrului (înţelegea problemele studenţilor; era unul dintre profesorii la care studenţii găseau permanent sprijin şi înţelegere).
După absolvirea facultăţii (1923), mai mulţi ani a fost profesor (la Galaţi, Predeal, Bucureşti) care-şi respecta domeniul, profesia, numele; avea o ţinută ireproşabilă, atât în îmbrăcăminte, cât şi în relaţiile cu elevii, colegii şi în contact cu orice interlocutor. Aceste trăsături moştenite din familie şi din anii de instruire la distinsa şcoală universitară ieşeană nu numai că le-a păstrat, dar le-a amplificat şi transmis pe tot parcursul vieţii. Cinstea, pregătirea deosebită în ştiinţele naturii, promovarea adevărului (de la cazurile concrete la abstract), exactitatea în expunere, utilizarea unui limbaj adecvat (în funcţie de subiect, dar şi de interlocutor), scrupulozitatea în dozarea volumului de informaţii transmis pentru argumentarea şi reţinerea ideilor, insistenţa nu numai în a afla părerile autorilor în problemele abordate, dar înţelegându-le să le poţi comenta, analiza (uneori detaliat) etc, au fost câteva din pretenţiile pe care profesorul, în anii petrecuţi în colectivul didactic al facultăţii geografice din Universitatea din Bucureşti, le-a promovat, fiind, şi prin acestea, un model de pedagog şi al cunoaşterii integrale a realităţii în ştiinţele despre Pământ şi nu numai.
Constant, preocupările didactice şi le-a îmbinat cu cele de cercetare şi publicare. În atenţia sa s-au aflat diverse categorii de probleme ştiinţifice (geomorfologie, regionare fizico-geografică şi analiză filosofică, terminologie, principii, legităţi etc), dar şi metodico-didactice: aplicaţii la clasă şi pe teren (stabilirea limitelor între unităţile geografice), turism (analize regionale, regionare, legende etc), evoluţia gândirii şi învăţământul geografic etc. Toate s-au concretizat în peste 120 de articole publicate în reviste de specialitate în ţară şi cu ocazia unor manifestări internaţionale, cărţi ştiinţifice de popularizare, lecturi geografice, cursuri universitare (Geografia Fizică a României, Monografia Geografică a României etc).
Cercetările s-au concentrat mai ales pe spaţiul depresionar (Braşov, Uzomca, Caşin, Întorsura Buzăului), Carpaţi, unităţi din Câmpia Română, defileuri (Oltului, Dunării etc). Pe 4 decembrie 1962 şi-a susţinut teza de doctorat „Depresiunea Braşovului – studiu geomorfologic”, apreciată pentru analizele temeinice și corelațiile evolutive cu unitățile geografice limitrofe.
În atenţia prefesorului a stat şi prezentarea obiectivă, dar succintă, a vieţii şi rezultatelor primordiale ale unor mari geografi români: Simion Mehedinţi, Mihai David, G. Vâlsan) şi ale unor personalităţi distincte (Al. von Humboldt, D. Cantemir, M. Haret etc). Adăugăm colaborările cu naturaliști, filosofi, economişti, în multe probleme de interferenţă.
A fost apreciat în ţară şi ca bun manager, fiind mai întâi (între 1953 şi 1961) conducător al acestei instituţii (prorector în 1953 şi apoi prodecan şi decan al facultăţii), şef al catedrei de Geografie regională, Preşedinte al Filialei Bucureşti a Societăţii de Geografie (din 1968) şi, în paralel, Consilier în probleme de învăţământ în Ministerul de resort, redactor al unor reviste geografice şi învăţământ (Revista Geografică Română, Analele Universităţii, seria Geografie), membru activ în conducerea Consiliului Societăţii pentru răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, dar şi deputat în oraşul Bucureşti, conducător de doctorat.
A fost un bun organizator al multor reuniuni ştiinţifice ale facultăţii (frecvent şi cu participări internaţionale) şi ale Societăţii de Geografie, dar a participat activ şi în organismele de lucru ale unor Comisii geografice de rang internaţional (Comisia internaţională a ţărilor aride, Comisia de geografie a turismului şi recreerii, Comisia de geografie aplicată) etc.
În atenţia sa, în calitate de conducător al facultăţii şi al catedrei de geografie fizică regională, a fost şi preocuparea selectării şi promovării de cadre tinere valoroase. Acest lucru s-a înfăptuit în colaborare cu alţi distinşi profesori, în măsura în care condiţiile social-politice erau permisive. Cu dânsul efectiv au colaborat la disciplina titulară Geografia fizică a României doamna conf. dr. Silvia Iancu şi domnul lector Nicolae Basarabeanu, aleşi pentru nivelul ştiinţific deosebit şi calităţile didactice folosite oportun. În rezolvarea problemelor majore ale geografiei a colaborat fructuos cu toţi membrii catedrei şi, în funcţie de tematică şi interesele învăţământului, cu cadre didactice valoroase din facultate, dar şi din alte instituţii.
Totuşi, deşi pe ansamblu a fost stimat şi apreciat (a obţinut multe diplome, distincţii şi ordine etc) au existat la nivelul colectivului de geografie şi reţineri determinate de motive subiective. Între acestea sunt însemnate înlocuirea din raţiuni politice, în 1948-1949, a generaţiei de distinşi profesori, discipoli ai lui Simion Mehedinţi, cu cadre didactice de liceu sau din alte locuri care aveau un nivel diferit de pregătire şi de aspiraţie. Au rezultat colective neomogene, în mijlocul cărora un profesor cu şcolire desăvârşită la Universitatea din Iaşi şi practică didactică în licee de prestigiu (între care şi cel militar de la Predeal) era primit cu reținere; rezervă în acceptarea rapidă a schimbării modelelor V. Mihăilescu şi N. Al. Rădulescu (stăruiau în memoria multor profesori de gimnaziu şi liceu) cu cel al profesorului, diferiţi ca modalităţi de realizare a instruirii şi de operă ştiinţifică.
În schimb, generaţiile de după 1955, când şi profesorul a acumulat multă experienţă universitară, l-au apreciat, iubit şi l-au considerat ca model de urmat.
Alt aspect al acestor preocupări ştiinţifice didactice şi manageriale îl constituie respectul deosebit şi aprecierile de neuitat ale miilor de elevi, studenţi şi profesori pe care i-a calauzit şi educat într-o viaţă de decenii. În aceeaşi măsură se adaugă o operă distinctă, ce trebuie cunoscută, apreciată şi citată ca valoare prin prisma epocii în care a creat-o, dar, mai ales, OMUL ce-a reflectat nobleţe, cinste, dinamism şi prietenie.
