Răzvan Săcrieru

 

„Înainte de a descăleca pe pământul țării, fondatorul dinastiei a luat o hartă, a potrivit o linie între arhipelagul britanic și India, adică a judecat întâi situația pământului românesc din punct de vedere geoeconomic și geopolitic. Cel care primise la 1866 răspunderea de a cârmui la Dunărea-de-jos un stat strâmtorat, e drept, de vecini, dar cu mari posibilități în viitor, era un discipol al vestitului geograf Carl Ritter, pe care îl ascultase la școala superioară de război. Ritter considera planeta noastră drept casa de educație a genului omenesc. Prin urmare, pentru Principele Carol, pământul românesc fusese și trebuia să fie mai departe casa de educație a neamului românesc…” spunea Simion Mehedinți la cea de a 60-a aniversare a Societății geografice române. Anul acesta aniversăm 150 de ani de la acel moment și se cuvine să punctăm rolul acesteia nu atât în dezvoltarea științelor geografice în țara noastră, cât mai ales în stimularea unor direcții de cercetare, prin susținerea și înființarea unor instituții care își desfășoară activitatea și în prezent.

Societatea geografică română (SGR) a contribuit la modernizarea instituțională a României prin susținerea unor cercetări aprofundate care au dus la dezvoltarea Institutului Geografic al Armatei, precum și la fondarea Institutului geologic și a Institutului meteorologic. Încă de la înființarea Societății, în data de 15 iunie 1875, fondatorul acesteia, Carol I, stabilește cu claritate obiectivele pentru fiecare secțiune în parte. Personalități marcante din diverse domenii apropiate geografiei s-au numărat printre membri fondatori (generalul Constantin Barozzi, vicepreședinte, geodez) sau membri ai consiliului de administrație (Alexandru Odobescu – arheolog, Gregoriu Ștefănescu – geolog, Ștefan Hepites – meteorolog).

 

„Prin hartă se va scoate țara din regiunea necunoscutului” – Carol I, discurs inaugural la înființarea SGR, 1875

 

Necesitatea unor hărți topografice detaliate realizate de specialiști români a fost sesizată de Alexandru Ioan Cuza, încă din primul an de domnie, atunci când înființează Serviciul Topografic Militar Român (12 noiembrie 1859), devenit Depozit Științific de Război, din 1868. Generalul Constantin Barozzi, instruit la Institutul Geografic al Armatei din Viena, va conduce această instituție în perioada 1870 – 1883, coordonând lucrările de triangulație geodezică care au permis realizarea, până în anul 1900, a hărții Moldovei, Dobrogei și Munteniei până aproape de valea Oltului. Ofițerii topografi români au folosit „laturi de plecare și coordonate geografice” ale specialiștilor austrieci și ruși, care realizaseră lucrări în teritoriile învecinate tânărului regat român. Noile hărți la scara 1:20.000 au fost utilizate de inginerii constructori care proiectau si executau rețeau de căi ferate, esențiale în procesul de modernizare a țării. De asemenea, hărțile au fost folosite în administrație, fiind baza viitorului sistem de cadastru. În mai puțin de trei decenii s-a făcut un salt enorm de la planurile moșiilor realizate de inginerii hotarnici, foarte sumare din punct de vedere al elementelor de planimetrie și mai ales de nivelment, la planuri topografice la scara 1:10.000, având curbe de nivel cu echidistanța de 10m. Toate aceste realizări cartografice au fost prezentate de generalul Constantin Barozzi membrilor SGR în ședința festivă organizată cu prilejul jubileului pentru împlinirea a 25 de ani de la înființarea Societății.

Începând cu anul 1895, Serviciul Topografic Militar se transformă în Institutul Geografic al Armatei. Urmează alte câteva modificări ale titulaturii, din care dispare începând cu anul 1950 cuvântul „geografic”. În prezent, instituția se numește Agenția de Informații Geospațiale a Apărării „General de divizie Constantin Barozzi”, recunoscându-se astfel meritele fostului vicepreședinte al Societății geografice.

 

„Este de neapărată trebuință a ne gîndi serios la executarea unei hărți geologice; prin o asemenea lucrare, Societatea Geografică și-ar așeza un adevărat monument.” – Carol I, 1875

 

La momentul înființării Societății geografice, geologia era deja o știință a naturii cu un domeniu de activitate divers: mineralogie, paleontologie și geologie generală. Rezultatele cercetărilor primilor doi profesori de la universitățile din Iași (Grigore Cobălcescu) și București (Gregoriu Ștefănescu) erau cunoscute în lumea științifică europeană. Nu exista însă o societate geologică și nicio publicație de specialitate. Cooptarea profesorului Gregoriu Ștefănescu ca membru în consiliul de administrație a Societății geografice a fost un fapt cât se poate de firesc, iar roadele apar în anul 1882, prin înființarea  de către acesta a Biroului geologic, prima instituție de cercetare geologică, având ca obiective valorificarea bogățiilor minerale ale subsolului și realizarea hărții geologice a României. Gregoriu Ștefănescu a susținut multe comunicări științifice în cadrul ședințelor anuale ale societății și a reprezentat societatea la diverse reuniuni internaționale. Tinerii geologi români, formați la cele mai prestigioase universități din Europa,  și-au desfășurat activitățile de cercetare în cadrul Serviciului de Mine și Geologie (1896-1906) și Comisiei de Petrol (1901-1906).

Toate aceste forme de organizare au constituit fazele premergătoare fondării prin Decret regal, în anul 1906, a Instititutului Geologic al României. Conducerea acestuia a fost încredințată profesorului Ludovic Mrazek, mineralog și petrograf, cercetător printre altele a masivelor de sare din țara noastră, autorul teoriei cutelor diapire, acceptată ulterior de geologii din întreaga lume. Alți geologi foarte apropiați de mișcarea geografică deosebit de efervescentă din jurul SGR au fost Sabba Ștefănescu și Gheorghe Munteanu-Murgoci. Sabba Ștefănescu, paleontolog, și-a început activitatea în cadrul Biroului geologic și a preluat funcția de secretar general al Societății după energicul inginer și scriitor George Ioan Lahovari, editorul Buletinul SGR. Gheorghe Munteanu-Murgoci, mineralog și pedolog, colaborator al profesorului L. Mrazek, a elaborat începând cu anul 1902, împreună cu I. Popa-Burcă, manualul de clasa a IV-a gimnazială, Geografia României și a țărilor locuite de români. Manualul, tipărit în 10 ediții până în anul 1935, a fost apreciat de geograful Simion Mehedinți, cel mai important autor de manuale de geografie, organizatorul învâțământului geografic în țara noastră. Gheorghe Munteanu-Murgoci rămâne în istoria geologiei cu meritul aplicării teoriei pânzelor de șariaj în Carpații Meridionali (1907), anterior acceptării ei de către majoritatea geologilor lumii. Meritul acestor geologi amintiți mai sus mai este și acela că nu au trasat bariere între științele naturii din sfera geologiei și cele ale geografiei (geomorfologie, pedologie).

Elaborarea hărților geologice, obiectivul principal al Institutului Geologic, a permis cunoașterea amănunțită și valorificarea resurselor minerale și energetice, contribuind substanțial la dezvolarea industrială a tânărului regat de la gurile Dunării. Prin Legea minelor din 1924, Institutul Geologic avea atribuții de avizare privind prelungirea permiselor de explorare, pentru concesionarea zăcămintelor de hidrocarburi, pentru instituirea perimetrelor de protecţie hidrogeologică şi pentru validarea rezultatelor lucrărilor miniere. Harta geologică a României la scara 1:500.000 a fost elaborată între anii 1936-1959, iar până în anul 1968 au fost finalizate foile de hartă la scara 1:200.000, pentru întreg teritoriul țării.

 

„Climatologia … tocmai această parte a științei este din cele mai importante pentru o țară, care atîrnă aproape exclusiv de agricultura ei.” – Carol I, 1875

 

La momentul înființării SGR, tânărul Ștefan Hepites, doctor în științe al Școlii Politehnice din Bruxelles, se angaja ca inginer în portul Brăila, orașul său natal. Un an mai târziu, pasionatul cercetător înființează în propria casă o stație meteorologică unde face singur observații, uneori chiar și noaptea, primele observații orare cu citire directă din România. Preocupările științifice sunt recunoscute imediat de Sociatatea geografică care-l primește în rândurile sale ca membru temporar (1877) și membru al comitetului de conducere (1882). În anul 1884, se înființează Institutul Meteorologic al României, aflat în subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor.  În calitate de director, Ștefan Hepites dezvoltă an de an rețeau de stații meteorologice, cooptând personal cu ocupații dintre cele mai diverse: ingineri, ofițeri, profesori, silvicultori, poștași. Toate datele meteorologice erau ulterior colectate, centralizate și publicate în Analele Institutului Meteorologic. Două dintre primele sale lucrări de sinteză, Albumul Climatologic al României și Regimul pluviometric în România, sunt premiate la Congresul Internațional de Meteorologie de la Paris (1900). Erau lucrări geografice cu foarte multe hărți valoroase din punct de vedere științific și metodologic, deosebit de utile specialiștilor agronomi.

Ștefan Hepites realizează lucrări de pionierat în domenii precum topoclimatologia, agroclimatologia, fenologia și riscurile climatice. În anul 1908, dezamăgit de integrarea Institutului Meteorologic în Observatorul Astronomic și Meteorologic, aflat în subordinea Ministerului Instrucției Publice, cu sarcini predominant didactice, Ștefan Hepites se retrage prin pensionare din instituția pe care o crease. Se concentrează exclusiv pe lucrări științifice și organizatorice în cadrul Societății Regale Române de Geografie (titulatura „Regală” a fost atribuită societății în anul 1912 la propunerea eruditului climatolog) și al Academiei Române. Începând cu anul 1914, este vicepreședinte al SGR și un an mai târziu președinte al Comitetului de redacție al Buletinului Societății de Geografie. Vechiul Institut Meteorologic, după foarte multe transformări de titulatură, se numește astăzi Administrația Națională de Meteorologie și se află în subordinea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor.

În concluzie, ne-am propus să evidențiem anumite repere din istoricul unor instituții științifice cu rol covârșitor în modernizarea și dezvoltarea României. Dacă parcurgem astăzi site-urile instituțiilor amintite, la secțiunea „istoric”, vom afla informații despre personalitățile marcante pe care le-am evidențiat și noi mai sus, însă nu și despre implicarea lor în Societatea geografică română. Discuțiile privitoare la necesitatea înființării acestor instituții au avut loc în cadrul ședințelor societății, punctate fiind chiar în discursul inaugural al fondatorului, Carol I, și inserate în acest text. Regele Carol I, în calitate de președinte al SGR, combătând egoismul și individualismul, a avut înțelepciunea să unească în cadrul unui singur for științific personalități cu preocupări diverse, însă având în comun o conștiință geografică vie și rodnică.