Page 10 - Buletin-SGR-Ilfov_2019

e) în mod special, procesul de mondializare, deşi este predominant de natură socio-
economică, are o componentă pentru care raportul dintre dimensiunea globală şi
cea la microscară (presupusă de modificările globale ale mediului) are un rol din
ce în ce mai important.
Această contextualizare a României în mecanismul global mondial reprezintă, oricât
ar fi de discutat, o parte intrinsecă a înseşi României şi a geografiei României.
Scopul principal al acestei semnalări îl reprezintă, după cum se poate observa,
stabilirea elementelor de oportunitate pe care le are ţara noastră în acest proces, îndeosebi în
ultimii ani, în vederea ameliorării funcţionării sale interne.

1. România în procesul de mondializare – repere istorice
Procesul de mondializare este relativ vechi, dar s-a referit, de-a lungul timpului,
la spaţiul-nucleu al lumii din perioada respectivă. Elementul principal al mondializării
l-a reprezentat dispersia valorilor sociale, economice şi culturale, în spaţiul cunoscut la
un moment dat. Acest lucru a început cu revoluţia neolitică, apoi epoca fierului, statele
şi imperiile din Antichitate, iar apoi din Europa medievală (îndeosebi), precum şi, într-un
moment mai recent, revoluţia industrială.
Este uşor să observăm că aceste momente au avut un rol important în accelerarea
dezvoltării societăţii omeneşti şi extinderea ariei de manifestare a proceselor „mondializate”,
pentru teritoriile nucleu de atunci.
Un exemplu edificator l-a reprezentat Imperiul Roman, care a „amestecat” experienţialul
propriu cu al altor popoare şi grupuri umane din teritoriul controlat şi organizat în scopul
nedeclarat al eficientizării funcţionării statale.
De asemenea, descoperirile geografice (de la sfârşitul sec. XV şi în sec. XVI) şi apoi
explorarea noilor spaţii continentale au lărgit lumea de atunci, până la dimensiunile globale
recente.
Mecanismul de mondializare a devenit accelerat în momentul expansiunii Europei
(şi, ca urmare a acesteia, europenizarea Terrei). Un rol discutabil l-au avut însă succe siunile
de războaie şi, îndeosebi, ultimele două războaie „mondiale”, până la conflictele actuale,
persistente, ale lumii contemporane.
România a avut, de-a lungul timpului, o poziţie localizată la marginea centrului de
difuzie şi a suportat, într-o formă atenuată, decalată ca timp şi parţială, dezvoltarea inovativă
din momentul respectiv.
O poziţie relativ proeminentă a avut-o în perioada anilor 1920–1940, când participarea
ţării la anumite opţiuni internaţionale a fost mai pregnantă, iar contribuţia la cultura
momentului respectiv a fost substanţială.
Între 1950–1990, procesul de mondializare s-a extins şi a avut alte dimensiuni. Centrul
de influenţare s-a mutat spre est, după cum a avut loc şi o schimbare a paradigmei sale
generale, concretizată în ideologia şi economia de tip socialist.
După 1990, se poate remarca uşor o accelerare a procesului de mondializare, precum
şi o inserţie mai substanţială a ţării noastre în acest proces. Această dimensiune nouă s-a
concretizat în câteva domenii, cum ar fi:
- internaţionalizarea crescândă a producţiei sociale şi a sistemului financiar, precum
şi apariţia unor instituţii care au facilitat această evoluţie;
- raportarea mai strânsă la monede de circulaţie mondială;

8