Page 50 - Buletin-SGR-Vrancea

Buletinul Societății de Geografie din România – Filiala Vrancea. Anul 2018│nr. 1

înlocuite cu nume de botez din calendarul creştin. După dominația temporară a goţilor şi a hunilor,
peste spaţiul locuit de daco-romani s-au succedat atacurile gepizilor, avarilor, bulgarilor turanici,
pecenegilor, uzilor, cumanilor. Slavii au pătruns în spaţiul nord-dunărean din secolul al VI-lea (poate,
chiar al V-lea), iar, după anul 602, o mare parte a lor a trecut la sud de Dunăre.
S-a rupt, astfel, legătura, până atunci directă şi continuă cu Imperiul sud-dunărean, care se va
transforma în unul bizantin, cu limba oficială greaca şi a început perioada de convieţuire cu slavii
(secolele VI-IX), care va duce la naşterea poporului român şi a limbii române, pe ambele maluri ale
Dunării. Totuşi, însemnătatea celor două mase de români se va schimba: dacă la nord de Dunăre
elementul daco-roman, devenit românesc, va reuşi să asimileze grupurile de slavi (acestea lăsând o
importantă componentă slavă în vocabular şi în toponimie), la sud de fluviu, tracii, moesii, dardaniişi
macedonenii romanizaţi îşi vor diminua, treptat, prezenţa, până la dispariţia completă în zone întinse
din Peninsula Balcanică, locuite azi, preponderent, de bulgari, sârbo-croaţi, albanezi sau greci.
Consolidarea elementului românesc nord-dunărean se va realiza şi pe baza migrării unor grupuri de
români balcanici, ceea ce explică şi unele particularităţi fonetice şi de vocabular din limba română
literară actuală.
Printre elementele păstrate din antichitate, preluate fie de la greci, fie de la romani, menționăm
obștea țărănească, în fruntea căreia se afla un sfat al bătrânilor – instituție aleasă de membrii
comunității, moștenită de la vechii greci (Johnston, Abbott, 1926) – și de un jude (termen evoluat din
latinescul judex). Un grup de sate se adresa, pentru împărțirea dreptății, unui județ (de asemenea,
termen latin, rezultat din judicium). Sensul termenului a evoluat, ulterior, în epoca medievală, spre cel
de teritoriu ce cuprinde mai multe localități (semnificație păstrată până azi de termenul județ). Cu
atribuții militare, pentru un teritoriu mai extins – „țară”, ducat, voievodat – a fost moștenit cuvântul
duca – evoluat din latinescul dux/ducis, printr-un intermediar greco-bizantin, iar la nivelul conducerii
politico-administrative s-a impus domnul, termen evoluat tot din latină, din dominus, ajuns deja, în
partea finală a antichității, la o formă populară domnus, atestată onomastic, frecvent, în secolele III-VI,
în regiunile balcanice ale Imperiului.
Totuşi, în secolele de la cumpăna mileniilor I şi II (veacurile VIII-XIII), românii de pe ambele
maluri ale Dunării au reuşit să reunească vechile comunităţi de ţărani liberi, organizaţi în obşti
teritoriale, în aşa-numitele „ţări”, cnezate, voievodate, ducate, „vlahii”, urmărind închegarea unor
state româneşti puternice. Procesul, declanşat mai întâi în Transilvania, Banat, Crişana (stopat de
maghiari, în secolele X-XI), în Dobrogea (unde, în secolele X-XI, sunt menţionate câteva formaţiuni
politice, încorporate ulterior, temporar, în Imperiul bizantin), în Tesalia (unde a existat, în secolele X-
XIII, o formaţiune românească, formal subordonată Imperiului bizantin) şi crearea de către familia de
păstori români a Asăneştilor a Imperiului româno-bulgar (1185-1280), ulterior bulgarizat, va fi
finalizat, în veacul al XIV-lea, de constituirea voievodatelor româneşti extracarpatice Ţara
Românească (circa 1300) şi Moldova (1352-1359), primul încorporând, la 1388, şi Dobrogea. Chiar şi
Transilvania îşi păstrează, ca voievodat autonom, subordonat Regatului ungar, vechea formă de
organizare românească. Pe de altă parte, după anul 1300, românii sud-dunăreni nu vor mai conta,
practic deloc, în acest proces de creare a unor entităţi statale, integral sau măcar preponderent
româneşti. Ocuparea de către otomani a Peninsulei Balcanice, în secolele XIV-XV, îi va aduce într-o
poziţie social-economică privilegiată, cu menţinerea autonomiei locale a organizărilor lor politice,
situaţie asemănătoare cu regimul „capitulaţiilor” încheiate de voievozii români nord-dunăreni,
principala lor îndeletnicire rămânând păstoritul transhumant.
Pe de altă parte, formele de organizare tradițională românească, la nivel sub-regional, au păstrat
elemente moștenite din antichitatea greco-romană. Astfel, obștile țărănești (care au evoluat de la cele
gentilice, bazate pe apartenența locuitorilor satelor la aceeași gintă – mare familie la cele teritoriale,
bazate pe proprietatea comună, devălmașă, a locuitorilor – țărani liberi – asupra moșiei satului) s-au
dezvoltat sub influența polisurilor grecești, Sfatul bătrânilor – organ de conducere locală, desemnat
prin votul comunității moștenind și continuând forma de conducere specifică orașelor-cetăți grecești.
Judele satului („strămoșul” primarului din epoca modernă) continuă termenul latinesc judex. În
48