Page 52 - Buletin-SGR-Vrancea

Buletinul Societății de Geografie din România – Filiala Vrancea. Anul 2018│nr. 1

balcanic, atestate între secolul IV î. Hr. și prima parte a secolului VII d. Hr.: Siscia(azi, Sisak, în
Croația), Alisca (la vest de Dunăre, în partea central-sudică a Ungariei de azi), Partiskon(în raza
orașului Szeged, în sud-estul Ungariei), Tibiscum (în aria satului Jupa, în Banat), Securisca(în hotarul
satului Černovica, aproape de Oescus, în nordul Bulgariei), Scretisca (în zona așezării Kostinbrod, la
nord vest de Serdica/Sofia, vestul Bulgariei), Transmarisca (tot în Bulgaria, în aria actualului oraș
Turtucaia, în dreptul vărsării Argeșului în Dunăre), Kremniskoi (în Bugeac, azi, în Ucraina), Bormiskos
(în nordul Greciei, la est de Salonic) sau Boliskos (localizat în insula Chios) [2]. S-ar putea ca unul din
numele Argeșului sau al așezării situate la vărsarea acestuia în Dunăre să fi fost *Marisca, după cum și
forma din care a derivat numele românesc Timiș, va fi evoluat din hidronimul Tibiscus, pe malurile
căruia se afla și acea așezare daco-romană Tibiscum. Cu rezerve, amintim și un trib tracic balcanic
numit orresci, localizat în zona Macedoniei (în zona frontierei greco-macedonene de azi). De
asemenea, în jurul anului 400, în NotitiaDignitatum este amintită, ca unitate militară auxiliară
cantonată la Mediolana în aria actualului oraș bulgar Ruse), în dioceza Thracia, numită Militesdacisci
(probabil formată din originari din dioceza vecină, Dacia, situată tot la sud de Dunăre, la vest de
prima). Prezența și ca sufix a lui -isc, înregistrat chiar la plural, arată că, deja, acesta era utilizat și
pentru a defini elemente comune (ca adjective), dar și la crearea de nume (fie de locuri, fie de
persoane).
Dacă toponimul pare a fi atestat, în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, formele
antroponimice apar, în secolele III-VII d. Hr., exclusiv la sud de bătrânul Donaris.
Organizarea socială comunitară, având ca bază utilizarea în devălmăşie a terenurilor din hotarul
aşezării, datează cel puţin din perioada cristalizării uniunilor de triburi geto-dacice. Reflexul toponimic
al acestei organizări sociale în mari comunităţi patriarhale având un „moş” întemeietor de sat şi ai
cărui urmaşi stăpâneau în comun, în devălmăşie, moşia din jurul aşezării (H. H. Stahl, 1958), este dat
de localităţile având sufixele -eşti (aproape întodeauna) şi-eni sau -ani (acestea două putând preciza,
frecvent, şi originea geografică a locuitorilor – în nume precum Ciucani, Bârgăoani, Olteni, Bârsani –
sau faptul că locuitorii au întemeiat satul într-o zonă cu anumite caracteristici fizico-geografice:
Pădureni, Luncani). Toponimele de acest fel au şi fost omise din datele pe baza cărora s-a realizat
harta de mai jos. De asemenea, nu am luat în calcul toponimele de acest fel create de autorităţile
române după 1918 ca echivalente româneşti ale unor toponime utilizate de maghiari (în Transilvania,
mai ales în judeţele cu majorităţi secuieşti). Apar și așezări cu sufixul -ari (mai rar întâlnite): Roșcari,
Catrinari, etc. Am ținut cont, în hărțile de mai jos, cuprinzând spațiul românesc (prima, la nivel
comunal, a doua – la nivelul județelor românești interbelice) și de sufixele de origine slavă -ovți/-evți, -
inți/-enți, care au aceeași semnificație.
Rezistenţa acestei organizări sociale comunitare la urmaşii dacilor romanizaţi din perioada
premergătoare cristalizării statului dac (secolul I î. Hr-secolul I d. Hr.) se explică atât prin faptul că
Imperiul roman nu şi-a extins autoritatea peste tot teritoriul fostului Regat dacic, prin scurtul interval
cât Banatul, Oltenia şi Transilvania (aproximativ) s-au găsit în componenţa acestuia (106-275 d. Hr.),
cât şi prin dorinţa firească a autorităţilor imperiale de a-şi câştiga suportul dacilor cuceriţi prin
nederanjarea vechilor structuri sociale (în care au fost inseraţi şi numeroşi veterani aduşi „ex
totoorberomano” întru mai rapida romanizare a provinciei nord-dunărene). Acest pragmatism al
autorităţilor a însemnat, în plan social, aproape absenţa implanturilor sclavagismului atât de specific
lumii romane în vremurile de apogeu ale Imperiului şi conservarea vechii organizări atât timp cât
cetăţenii daci ai imperiului îşi îndeplineau obligaţiile – în produse, taxe, impozite, contingente de
recruţi pentru armata imperială. Astfel s-ar şi explica păstrarea, de către dacii în curs de romanizare,
atât a acestei organizări în obşti ţărăneşti, aşa-numitele „romanii populare” (N. Iorga), cât şi a sufixului
specific -eşti, fie el dacic sau latin.

5 Forma românească veche pare să fi fost -esci.

50