Page 25 - Buletin-SGR-Vrancea

Buletinul Societății de Geografie din România – Filiala Vrancea. Anul 2018│nr. 1

Profesorul a trăit doar 50 de ani, din care în ultimii 18 a fost încercat de o cruntă suferință,
apărută în urma accidentului de tren de la Ciurea, care ,,nu cunoaște îndurarea: ea înaintează încet,
încet, leagă unul câte unul toate firele vieții fără să se grăbească, până va socoti că ...socoteala e
încheiată. Singurul mijloc de înșelare ...- pantoponul (medicament conținând opiu, n.n.)- cu
înfricoșata întrebare: până când? Căci puterea lui asupra mea e tot mai slabă, colț de piele unde să
înțep aproape nu mai găsesc; și apoi el ce înseamnă decât că eu singur îmi grăbesc sfârșitul
otrăvindu-mă sistematic? Mă strecor de la o zi la alta minunat și încă după crizele violente de
dimineață mă liniștesc, mă ridic din pat, plec și îmi văd de treabă ca un om sănătos” (Kirileanu,
1977).
Chinuit de boală, apăsat de gânduri, profesorulVâlsan format la școala rațiunii, cu mai bine de
10 aniînainte de a muri, în 1925, începea să-șipună mai serios problema sufletului, regăsirea liniștii, a
păcii sufletești pierdute, așa cum îi mărturisește cărturarului și prietenului său de suflet G. T. Kirileanu:
,,Înainte eram nepăsător la cele spirituale; acum începe să mă preocupe starea sufletului meu.
Nu am fost nici superstițios, nici un adevărat credincios fiindcă nu puteam găsi dovada care să mă
convingă că mai există ceva dincolo. Nici acum nu am credința, dar aceasta o simt ca peo mare lipsă
la atacurile pe care mi le dă necunoscutul. Fie din cauza pantoponului, fie din cauza stării mele
generale, fie că în adevărse amestecă ceva dintr-o lume pe care nu am cunoscut-o până acum, sufletul
meu se schimbă și prin el cutreieră alte vânturi. Visul capătă o importanță aproape ca starea de
veghe, am crize de frică de necunoscut, pe care nu le cunoșteam înainte și care mă fac să mă trezesc
noaptea și să aprind lumina ca să mă rog lui Dumnezeu să gonească duhurile rele din juru-mi....
Trebuie să fie efectul otrăvirii pe care o introduc zilnic în organismul meu și care nu se poate să nu
atace cel mai perfect sistem nervos, căci numai de când s-a mărit doza de pantopon am aceste
manifestări. ...Și luptam. Niciodată n-am văzut cu cine, dar luptam cu cineva care era un duh rău,...
Niciodată nu l-am putut birui, dar ca să scap de durerile care deveneau insuportabile, făceam o
sforțare supremă de voință și mă deșteptam. ... a intrat frica în mine, frica irațională, involuntară,
căreia puțin îi pasă de raționamentele mele de profesor universitar, - frica elementară, cum au avut-o
strămoșii mei din epocile de magie de acum zece mii de ani. ....
Cunosc emoțiunea dulce și liniștitoare a rugăciunii, dar credința nu s-a ridicat în mine la
intensități prea mari. Niciodată n-am intrat în contact cu lumea de îngeri și de sfinți. .... Numai un
duhovnic, adevărat credincios, m-ar înțelege poate și ar căuta să mă ajute...
... Unde se poate găsi ușurarea pe care o caută un suflet bolnav? Mama e dintre puținele ființe
întâlnite care are adevărata credință creștină, amestecată foarte mult cu superstiția păgână. Mama e
o comoară etnografică, în care stau adunate și îmbinate credința cu magia cea mai pură- căci aceasta
e religia poporului român: magia veche îmbrăcată în haina creștină. Cu mama vorbesc uneori de
suflet și ea mă îndeamnă: - De ce nu te spovedești și nu te împărtășești? De copil nu te-ai împărtășit.
Simți nevoia să te speli pe ochi în fiecare zi și să-ți cureți corpul când se murdărește. Cum nu simți să-
ți cureți și sufletul?
Poate că are dreptate și poate să fie un fel de igienă spirituală mărturisirea deplină a tuturor
tainelor sufletești pe care le simți rele și care adunându-se în tine pot plămădi alte rele....
Ea e încredințată că nu e de ajuns să vorbești în gând cu Dumnezeu, și eu asemenea sînt
convins că nu ajunge. Trebuie umilința deplină și mărturisirea față de un om, ca să te simți în adevăr
ușurat. ...Și vizita cea mare bate la ușă.
Și poate că e adevărat și că există ceva și dincolo...Și eu sunt ca fecioarele cu candela stinsă”
(Kirileanu, 1977).
Nu știm dacă profesorul Vâlsan a rămas înaceastă stare de incertitudine și tulburare sufletească
până la sfârșitul vieții, dar avem nădejdea că și-a regăsit liniștea analizând ultimele propoziții ale
caracterizării făcute de Părintele Dimitrie Balaur (unul dintre foștii lui studenți de altădată, absolvent al
facultății de Teologie care a ales săstudieze și Geografia, dar apoi să îmbrățișeze taina preoției)într-un
articol publicat în ultimul an al vieții pământene a profesorului:

23