Page 72 - Buletin-SGR-Vrancea

Buletinul Societății de Geografie din România – Filiala Vrancea. Anul 2018│nr. 1

cu arșiță, arsură, care se știe că apar des în toponimie”. A. de Cihac, în „Dictionnaire d´etymologie
daco-romane”, îl apropie de sensul „orfan” și „izolat”, al maghiarului arva, considerând că cea mai
mare parte a viilor aflându-se pe dealuri, cele de la șes se găsesc izolat. Această opinie este susținută și
de G. Giulea și N. Orghidan care trimit, în articolul „Note de toponimie (completări la Branul în
toponimie)” la maghiarul arva, ce înseamnă „orfan, văduv, singuratic”.
Etimologia latină a fost propusă de P. S. Aurelian, care considera că provine din latinescul
arvum, arva „câmpie care poate fi lucrată încât să producă fie grâu, fie vin”, idee susținută de Al. P.
Arbore, care, în articolul Toponimie putneană, publicat în revista „Milcovia”, în 1930, preciza că a
găsit într-un text francez din 1326, termenul arve - „pământ vinicol”, diferit de vigne care înseamnă
„vie”. Presupunând că pârâul și-a luat numele de la unul din locurile din apropiere, rămân în discuție
etimologia maghiară (arva) și cea latină (arvum). Din punctul de vedere al formei, cel mai bine
satisface etimologia maghiară, însă nu și din punctul de vedere al sensului și al raportării la realitățile
geografice. Sensul de „vie așezată pe loc șes, nu pe deal” nu se potrivește deoarece satul Arva este
situat într-o regiune de deal. Pe de altă parte, sensul „sărac” ar putea trimite cu gândul la
productivitatea mai scăzută a acestor vii comparativ cu viile de la Odobești sau Jariștea, iar sensul
„izolat” al aceluiași termen poate duce la amplasarea viilor, deși vița de vie se cultivă și în satele
situate mai sus, până la Milcovelul, un alt afluent al Milcovului, conform toponimelor La Aguridă (de
la Vulcăneasa, sat ce aparține de comuna Mera) sau Aguridul (de la Milcovelul). Din punctul de
vedere al sensului, cel mai mult satisface etimologia latină, mai ales că în apropiere există și toponimul
Ogoare. Despre toponimele legate de apelativul câmp, Iorgu Iordan sintetiza în lucrarea „Toponimia
românească” faptul că „majoritatea locurilor denumite astfel sunt situate în regiuni muntoase și
deluroase, așadar acolo unde aspectul lor contrasteză cu cel al ținutului înconjurător și prin aceasta
13
atrage atenția” . Având în vedere prezența în număr mare a ardelenilor și chiar a maghiarilor în zonă,
încă din secolul al XIII-lea, când aici exista episcopatul catolic al Milcoviei, nu este exclus ca să se fi
produs o contaminare între termenul latinesc și cel maghiar. Acest toponim, aflat într-o zonă ferită,
atestă retragerea românilor din fața popoarelor migratoare la adăpostul pădurilor.
S-a mai practicat în trecut și un alt mod de doborâre a pădurii, de distrugere a ei, pe care Ion
Conea îl evocă în lucrarea „Vrancea. Geografie istorică, toponimie și terminologie geografică”. Nu
14
este consemnat în documente, însă bătrânii satelor ce au discutat cu marele geograf și-l amintesc . Se
numea huială, iar modul în care se realiza era următorul: „se retezau la poalele pantei împădurite vreo
20-30 brazi până la jumătate, iar tocmai în vârf se reteza unul din rădăcină (adică se tăia complet); i
se făcea acestuia vânt, iar el, căzând peste brazii ceilalți, ținându-se numai puțin, îi împingea de vale
(doborându-i) și făcând astfel prin cădere un zgomot asurzitor, o huială”. Acest mod de distrugere a
pădurii prin huială s-a practicat cândva și în munții din nord-vestul Olteniei, în apropierea satelor
Sohodol, Izverna și Cloșani, însă se numea poarne. Se făceau mai ales iarna pentru a se doborî fagi cu
muguri, pe care (muguri) să-i mănânce caprele: „Pe câte o coastă întreagă (consemna Ion Conea o
referință a unui localnic despre poarnă, în 1939) se tăiau fagii aproape de rădăcină, lăsându-i să se
țină numai cât să nu cadă, iar când se făcea vânt celor din vârful coastei de cădeau peste ei, se
prăbușeau fagii val după val până jos, de vuia tot muntele”.

Proprietatea devălmaşă. Proprietatea individuală. Modalităţi de transmitere a proprietăţii
din trecut. Proprietatea devălmașă vrânceană

Încă de la începuturi, toată regiunea alcătuită din așezări sătești s-a împărțit pe bătrâni,
strămoșul unui anumit neam, dar și proprietar originar al unei anumite întinderi de pământ, ce va
reveni urmașilor.

13 Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 22
14 Ion Conea, op. cit., p. 146
70