Page 73 - Buletin-SGR-Vrancea

Buletinul Societății de Geografie din România – Filiala Vrancea. Anul 2018│nr. 1

Dreptul de proprietate al fiecărui urmaș era dat de cel al vechii stăpâniri, invocat de vrânceni în
cadrul tuturor proceselor în care s-au implicat. Pământurile, obținute prin muncă și, mai ales, prin
defrișări masive (secare din codru) de către bătrâni, s-au aflat în litigiu de multe ori, de-a lungul
veacurilor, în procesele dintre locuitori, cât și în cele cu mănăstirile învecinate sau cu vistiernicul
Iordache Roset Roznovanu.
Harta topografică, ce cuprindea pământurile stăpânite de toți bătrânii satului, indica hotarele și
cuprinsul unui sat distinct. Până la finalul secolului al XVII-lea, satele și pământurile (bătrânii) se
stăpâneau în devălmășie, locurile de casă constituind o excepție. Fiecare locuitor își cunoștea, după
apartenența la un anumit neam, cât i se cuvine din sat sau din vreun bătrân. Spre sfârșitul veacului,
situația se schimbă, domnitorul Constantin Cantemir dorind să cumpere cât mai mult pământ, pentru a-
l dărui mănăstirii Mera, iar astfel începe să se realizeze „alegerea părților”. Domnul Moldovei îl
trimite astfel pe Starostele de Putna să aleagă o parte din Voloșcani: „să le pui pietre ca să să știe
aliasă despre alte răzășii’’ . În cursul acelui veac, aceste alegeri se fac prin înstrăinarea pământurilor,
15
prin vânzarea lor către persoane străine. Aceasta reprezintă o dovadă a faptului că stăpânirea în comun
nu provoca mari neînțelegeri, care să ceară intervenția autorității statale supreme.
Fiecare locuitor utiliza proprietatea care îi revenea de la strămoșul său. Partea individuală a
fiecăruia revenea „din vatra satului, din țarină, din câmpu, din păduri, din fânață și vaduri de
moară”, toate acestea în hotarul satului natal. Datorită stăpânirii în comun, până în momentul în care
începe să se realizeze alegerea părților fiecărui răzeș, fiecare dintre ei era, într-o anumită măsură,
proprietarul întregului hotar. Din acest motiv, nicio parte din moșia satului nu putea fi înstrăinată fără
acordul tuturor răzeșilor, care aveau întâietate și erau întrebați dacă doreau să cumpere.
Munții aflați în afara hotarelor satului beneficiază, în raport cu celelalte pământuri stăpânite în
devălmășie, de un statut aparte. Aflați la o distanță considerabilă de hotarele satelor, acoperiți de
păduri dese și de nestrăbătut, într-o perioadă în care nevoia de a obține lemn pentru comerț era destul
de redusă, munții aveau o valoare de patrimoniu insignifiantă. Nimeni nu se gândise la împărțirea
munților pe bătrâni. Deși restul moșiei vrâncene a fost împărțită mai întâi pe neamuri, iar apoi pe
bătrâni, munții au continuat să reprezinte avuția colectivă a tuturor satelor Vrancei. În secolul al XIX-
lea, în ceea ce privește stăpânirea munților, s-a considerat că există o singură obște, aceea a Vrancei,
ținut care repartizează teritoriul montan satelor, nu în plină proprietate, ci doar spre folosință, deoarece
vrâncenii se pot folosi de munte numai în calitatea lor de locuitori băștinași ai satului respectiv.
Această viziune întărește ideea că acest drept este unul de uz într-o proprietate colectivă, nu un drept
asupra unei proprietăți private.
Secăturile reprezintă o consecință și o dovadă a faptului că munții nu erau o proprietate
individuală în care fiecare locuitor să aibă o parte determinată matematic după apartenența la un
anumit neam. Vrâncenii au început să facă secături și curături în pădurile nestrăbătute ale munților
obștești și în codrii din interiorul Vrancei, rămași pentru multă vreme în afara hotarelor satelor. Fiecare
locuitor avea dreptul de a merge în ținutul împădurit și să sece cu toporul o porțiune de pământ, pentru
a obține terenul necesar unei livezi, prisăci, construirii unei case. După aceea, etapa firească era
curățarea locului de rădăcini, de unde și denumirea de curătură. În ținutul Vrancei, cea mai mare parte
a proprietăților individuale a fost obținută prin secare. Documentele ce atestă aceste secături sunt
16
numeroase, descriind în detaliu modalitățile prin care acestea au fost obținute . Cele mai multe
secături au fost făcute pe pământurile devălmașe ale Vrancei și, mai apoi, pe cele ale satelor vrâncene.
Dreptul de a deveni proprietarul unei secături implică ideea micșorării averii devălmașe prin
muncă individuală și fără acordul obștesc, constituind un aspect interesant din punct de vedere juridic.
Colectivitatea, proprietara munților în care se fac secăturile, nu este o asociație de coproprietari în
individualizare deoarece, în această ipostază, fiecare dintre asociați ar trebui să-și mărginească dreptul
de a face secături până la limita proporțională a dreptului său individual. În devălmășiile obișnuite,

15 Aurel V. Sava, op. cit., p. 76
16 Ibidem, p. 28
71