Page 74 - Buletin-SGR-Vrancea

Buletinul Societății de Geografie din România – Filiala Vrancea. Anul 2018│nr. 1

care se împart pe bătrâni, urmașii unui anumit bătrân nu ar permite celor dintr-un alt neam să facă
secături în muntele și pădurea comună fără o limită.
Odată obținută, secăturile sau curăturile devin proprietatea individuală a celor care le făceau.
În această perioadă asupra căreia se îndreaptă atenția noastră, înstrăinarea proprietăților prin
vânzare este foarte nuanțată, prin existența dreptului de preemțiune (drept de protimis), ceea ce
însemna că rudele și vecinii celui care vindea terenurile aveau întâietate în achiziționarea lor, fiind
consultați cu privire la pământurile ce urmau înstrăinate. Astfel, într-un zapis datat 5 aprilie 1707, prin
care Marcu și Nicolae Hilohi și alții vând lui Cârstea pârcalabul câteva „gropi” cu poeni și săcături în
fundul Reghiului „înpreună cu femeile și cu feciorii noștri, dat-am zapisul nostru la mâna dumisale
giupânului Crâstei pârcălabului cum să să știe că i-am vândut o moșie, câteva gropi cu poeni și
săcături îri fundul Răbiului până în vârful munților, unde să hotărăște cu Vrancea, tot locul al nostru
l-am vândut dumisale Cârstei pârcălabului drept 50 lei bătuți, bani gata, ca să-i fie dumisale moșie
17
stătătoare în veci de veci...” .
Procedura de vânzare a pământului include astfel consultarea neamurilor și a răzeșilor. Aceștia
sunt întrebați dacă vor să cumpere partea ce urmează a fi vândută, iar în cazul în care nu se găsește
nimeni „să o sprijinească ”, doar atunci pot fi luați în considerare străinii ce doresc să o achiziționeze.
Acest drept de preemțiune (protimisis) a rămas în vigoare chiar și pentru locurile scoase din
devălmășie și integrate proprietății individuale. O vânzare făcută prin încălcarea acestui drept nu avea
„tărie”, deoarece oamenii care urmau să fie întrebați puteau să se opună.
Un zapis din 11 decembrie 1709 evidențiază exercitarea dreptului de protimis de către un
proprietar ce era nevoit să zălogească o suprafață de pământ: „că fiind eu Marco datoriu unui turcu, și
având eu o moșie în muntele Răețului și fiindu-mi mare nevoe, m-am sculat și am întrebat toți răzeșii
mei, care au moșie alăture cu mine și pe din sus și pe din gios, ca să o cumpere această moșie dela
mine, ca să mă scap de la nevoe, ci văzând eu că din răzășii mei și din frații mei n-avut prilej nime
dintr’înșii ca să o cumpere, ci văzând eu neputința lor și fiind mie mare nevoe, m’am sculat cum scrie
18
mai sus, și am zălojit-o dumisale Cârstii pârcălabului ot Faraoani drept 15 lei” .
După cum se observă în zapisul menționat, dreptul de protimis se aplica și în cazul zălogirilor,
deoarece dreptul de preemțiune rămânea valabil, zălogitorul având dreptul să-și rascumpere moșia prin
plata sumei împrumutate și a dobânzilor aferente acesteia „iar neputând dumlui să o mai ție și urându-
o, să aibă dumlui a ne întreba pe noi, pe zălojitori acestii moșii și neputând noi ca să răscumpărăm
moșiea să hie dumlui volnic a o vinde cui va da bani, cum scrie mai sus în zapis....”.
Realizarea unor secături duce şi la apariţia în Vrancea a proprietăţii embaticare, un tip de
proprietate care permite stabilirea pe aceste meleaguri a unor străini.
Definiţia embaticului sau a emfiteozei este, conform juristului Dimitrie Alexandresco, citat de
Aurel Sava în Documente putnene, un contract prin care un proprietar concedează unei persoane
pentru totdeauna sau pentru un termen foarte lung un pământ gol şi sterp, cu scopul ca bezmanarul să
se folosească de acest pământ, îmbunătăţindu-l prin construcţii sau plantaţii şi plătind o mică redevenţă
19
anuală, numită canon. Avea dreptul de a-l înstrăina, ipoteca şi transmite moştenitorilor săi, putând fi
lipsit de acest pământ de către concedent doar în caz de neplata redevenţei.
Situaţia juridică prezentată mai sus se regăseşte într-un zapis din 15 aprilie 1702 prin care
Neculai Vâlcan şi cu feciorii săi, veniţi din Ţara Românească, se învoiesc cu răzeşii din satul Năruja
să-şi facă bordeie pe moşia acestora „adică noi Neculai şi cu feciori mei Ionu şi Tănasie Vâlcanni
dămu adivărat şi bunu încredinţat zapesul nostru la mânule dumnelor răzeşilor din satul Năruja
anume Stroe şi Chirii şi Crăstienu şi Dalicăi ca să fie de mare credinţă precumu să ştii că viind noi
dela Ţara Rumănesca ne-mu făcut doă bordee pe moşie dumnelor la Chee, în Simion, în vătaştina
veche şi alcătuind-ne ne’m aşăzat ca să dăm pe anu câte trii lii bătuţi şi pe câte săcături şi curături

17 Ibidem, p. 84
18 Ibidem, p. 85
19 Ibidem, p. 28
72